Ma priveam in oglinda. Oarecum ca Narcis, admirativ ce-i drept, dar tocmai pentru ca nu ma stiam deosebit de atragator, iar in acea clipa imaginea reflectata arata mult mai bine decat mine. De fapt parca nici nu eram eu, cate diferente aduce o simpla inversare... Si era clar ca si reflectia ma privea pe mine cum o priveam eu pe ea. M-am apropiat, la fel a facut si ea. Pana la urma, cumva, nu m-a oprit suprafata rece, cum se intamplase inainte, ne-am intalnit. Acum amandoi
eram oglinda. Ne-am completat fiecare cu ce dorea de la celalalt, si in felul asta ne-am anulat. Redus la un nivel bazal, lumina se reflecta pe mine. Dar nu ma comportam ca o oglinda obisnuita, eram egoist, spargeam lumina ca o prisma si pastram doar frecventele care imi placeau, reflectand inapoi numai o parte din ce primeam. Imi alegeam atent culorile, fiecare raza noua ma contura acolo, in oglinda, invatam sa merg din nou in acea fasie subtire, linia dintre bine si rau, alb si negru, existenta si inexistenta. Deodata, simteam ca nu mai am loc, nu mai incapeam, sticla ma inghesuia si cand m-am trezit, eram din nou o fiinta materiala. Colorat, purificat, ma simteam in sfarsit eu. O singura problema, acum nu mai aveam oglinda. Nu stiam cum arat.